Grigore Leşe a transformat Ateneul Român într-o bisericuţă din Maramureş

Concertul de aseară, 21 februarie, din templul culturii naţionale, Ateneul Român, în care maestrul Grigore Leşe a fost oamgiat la sărbătorirea celor 70 de ani de viaţă, a fost ca o bisericuţă de pe cea mai înaltă colină a unui sat maramureşan. Caldă şi primitoare, ca o casă în care intri cu nădejde, pentru a ieşi mai curat, purificat de rele şi mai aproape de Dumnezeu.

Dar şi impunătoare de respect şi smerenie, prin svelteţea turlei ascuţite, care parcă face legătura între pământ şi Divinitate şi prin migala de bijutieri cu care meşterii au construit-o, punând una lângă alta bucăţelele delicate de şindrilă ale acoperişului, sau bârnele solide din lem ale pereţilor. „Aici este începutul lumii" - spunea maestrul, aflat lângă bisericuţa din satul Stoineşti, din Ţata Lăpuşului, unde s-a născut.

Şi pentru că o biserică nu poate exista fără chipurile sfinţilor, fără icoane, aseară, chipurile sfinţilor au apărut sub formă de diamante de rostire, de cuvinte alcătuite astfel încât să frizeze genialitatea, alcătuite de către creatorii populari al căror nume nu se mai ştie. Întocmai precum icoanlele. La fiecare se ştie ce sfânt reprezintă, dar la cele mai multe nu se mai ştie cine le-a pictat.

Concertul s-a nimit „Mărturisire". Nu întâmplător a fost ales acest nume. Ci pentru că însoţit de teologul Radu Preda, maetrul Grigore Leşe s-a mărturisit, în faţa lui Dumnezeu şi a spectatorilor care au umplut până la refuz sala Ateneului, despre ultmii cincizeci de ani din viaţa domniei sale. O confesiune făcută în cuvinte, dar şi în versuri din folclorul românesc, însoţite de cântul din fluier.

„Am trăit și trăiesc între muzică și cuvânt, iar puterea mea este horea. Mi-a fost durere, iubire, vindecare. Trăiesc prin hore și pentru hore. Cu cât îmbătrânesc, horile mi se așază mai bine în suflet și în glas. Viaţa mea nu-i făcută din poveştile altora.

Cântecele mele îs făcute din poveştile trăite de mine. Mamă, când m-ai făcut pe mine cum o fo' vremea? Când te-am făcut pe tine - zice - era omătul pănâ-n grindă. Şi-o nins, şi vai, vai vai!"

Aşa a început viaţa maestrului Grigore Leşe. Într-un sat în care începea lumea, lume pe care a descoperit-o pas cu pas, prin cântecele neamului nostru. „Bine mi-a fost mie-n viaţă/ Cât am host la mama-n braţă / Da' de când am crescut mare/ Numa dor şi supărare". După care îşi aminteşte: "Până la tri ani, mi-o purtat de grijă străbunicu' mieu, până la şepte ani o cătat tăţi de mine şi, de la fiecare, am învăţat ceva. Ce? Să trăiesc în rânduială şi-n rost!"

Ieri, în bisericuţa maramureşeană răsărită pentru mai bine de două ore în centrul Capitalei, s-a vorbit şi s-a cântat despre toate câte duce omul cât trăieşte, aşa cum se face într-o biserică. S-a vorbit despe viaţă, s-a vorbit despre moarte, s-a vorbit despre frumos, dar şi despre urât, despre credinţă, dar şi despre obiceiuri venite de demult, din epoca precreştină, despre dragoste şi despre suferinţă, despre părinţi şi rosturirea pruncilor, adică despre tot ce ne defineşte ca fiind creaţii ale lui Dumnezeu.

Despre viaţă, maestrul se mărturiseşte: „Viaţa asta-i şi cu ură, şi cu jele, şi cu dragoste. Cu de toate".

Despre jale, maestrul spune şi cântă: „O Doamne, Doamne!/ Dumnezău gândeşti că doarme/ Cu capu' p-o mănăstire/ Şi de mine n-are ştire/ Că mult m-am rugat, Doamne, ţie/ Să nu-mi dau urâtu' mie/ Nu ştiu Doamne, nu mă vezi?"

Miercuri seara, în bisericuţa maramureşeană s-a vorbit mult despre iubire. Şi maestrul Grigore Leşe ne-a mărturisit una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste de pe pământ. Fata iubită este unică. În afara ei, nici măcar lumea nu mai există: „Nu-i lumină nicări / C-or murit toţi oamenii / Numai la mândruţa mea / Arde lampa ca şi-o stea. / C-o gândit c-oi me' la ea"

Nunta a fost şi ea evocată miercuri seara, în versurile şi cânturile maestrului: „Mireasă, de-amu, 'nainte,/ Cărările ţi-s oprite/ Numa' tri ţi-s dezgrădite:/ în grădină, după ceapă/ La fântână, după apă/ şi la mă-ta câteodată/ Cân' îi hi mai supărată..."
Iar după nuntă, vin copiii. Pe care părinţii trebuie să-i rostuiască în viaţă: „De-oi vedea pruncii la rostul lor / Ţi-oi trimite, moarte, dor"!

Dar când lucrurile nu se întâmplă firesc şi dragostea nu este împărtăşită, apare durerea: „Când a hi nunta mândri/ M-oi culca ş-oi durmi/ Pă piatra bisericii."

Moartea este, de fapt, nemurire:

„Şi-atâta m-oi duce-n noapte,
Pân' m-oi 'tâlni cu moarte
Să mă puie-n copârşeu,
La un loc cu Dumnezeu,
Copârşeu cu scânduri ude,
Unde moartea nu pătrunde
Nici dragostea nu răspunde
Copârşeu din scânduri late
Unde moartea nu străbate".

Alături de durerile omului, nici durerile ţării nu au fost uitate: „"Trimis-o-mpăratul carte/ La fetele de pă sate/ Să nu-şi facă rochi-n flori/ Că nu mai rămân ficiori!". Dar şi despre rana deschisă, Bucovina. Grigore Leşe a cântat împreună cu sala: „Cântă cucul, bată-l vina / De răsună Bucovina, Cântă cucu-n Rădăuţi/ De răsună-n Cernăuţi / Bucovină plai cu soare / Te-or călcat ruşi-n picioare!"

Biografia maestrului Grigore Leşe este una fabuloasă. A cântat pe marile şcene ale lumii, pe toate continentele, are numeroase premii, a semnat coloana sonoră la filme celebre, care au concurat pentru premiile BAFTA şi Oscar, discuri vândute în sute de mii de exemplare, volume de versuri incredibile, culese din folclorul românesc, o antologie unde este coautor, premiată de Academia Română. Are şi o apreciabilă carieră didactică universitară. Pe scenă, maestrul şi-a amintit şi de un moment greu din viaţa sa: „Când o murit tata, mama a găsit la el nişte dolari şi euro. Ăştia-s de la tine - mi-a spus. Da, eu i-am dat. Şi ce să facem acum cu ei - m-a întrebat. Îi lăsăm la el, să-şi plătească vămile"!

Maestrul Grigore Leşe este un veritabil ambasador al culturii românilor pe meridianele globului: "M-am întrebat: cum tră' să arate un român să ştie lumea că-i român? (...) Aşa cum mă vedeţi pe mine: cu un fluier în mână, singur! Aşa m-am gândit să mă duc la Albert Hall, singur în faţa a cinci mii de oameni. Să vedem ce-or zice!"

Aşa a apărut şi la concertul omagial, singur, în straiul alb, moştenit de la străbunicul lui, cu pălăria pe cap şi cu un fluier în mână, transformând Ateneul Român într-o bisericuţă din Maramureş, care închide între pereţii ei de scânduri, toate dragostile, dorurile şi patimile oamenilor.

Toate acestea au fost posibile prin eforturile Asociaţiei Culturale „Ionaşcu Art". La finalul concertului, avocatul Daniel Ionaşcu, preşedintele asociaţiei ne-a declarat: „Singurul câştig la care ne-am gândit când am luat această iniţiativă, pentru că nu s-au vândut bilete, deci în niciun caz nu a fost unul material, a fost să-l aducem pe scenă pe maetrul Grigore Leşe să ne bucure cu înţelepciunea pe care a adunat-o în aceşti şaptezeci de ani de viaţă. Cred că este o datorie ca să aducem în faţa romnânilor astfel de comorii vii, cum este maetrul Grigore Leşe, ca ele să-şi verse bogăţia în sufletul oamenilor. Pentru că într-o societate în care kitsch-ul devine tot mai agresiv, trebuie să arătăm că există şi cultură adevărată. Şi că folclorul autentic al românilor, care este fabulos, este o contribuţie substanţială la cultura universală."

Cu ocazia omagierii, maestrului Grigore Leşe la împlinirea vârstei de 70 de ani, acolo, pe scena Ateneului, i s-a decernat, din partea Patriarhiei Ortodoxe Române, Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur.