Iulia Biriş – psihologul orfan fără acoperiş deasupra capului

Iulia Biriş nu are un acoperiş deasupra capului. N-are nu pentru că a făcut împrumuturi la bănci, împrumuturi pe care nu le-a mai putut rambursa şi a fost executată silit. Nici pentru că ar avea patima jocurilor de noroc, alt flagel care îi lasă pe români pe drumuri, şi ar fi pierdut tot ce avea pe la păcănele. Nici pentru că ar fi căzut în plasa unor escroci, care ar fi lăsat-o fără casă.

Iulia Biriş nu are un acoperiş deasupra capului pentru că încă de când era foarte mică, a fost lovită crunt de soartă. Mama i-a murit demult, nici nu-şi mai aminteşte vreo mângâiere de-a ei. Chipul i-l cunoaşte doar din câteva fotografii, pe care le ţine ca pe nişte icoane. De tată însă îşi mai aminteşte. Cum venea seara de la muncă şi îi recita poezii. Şi cum o învăţa şi pe ea să spună poezii. Nu, nu crede să fi fost un intelectual, pentru că îşi aminteşete că umbla îmbrăcat în nişte haine simple, de multe ori pătate de var sau vopsea când ajungea acasă. Dar era bucuros să recite câte o poezie înainte de a mânca de seară, o cină care de multe ori era sărăcăcioasă şi pe care o împărţeau amândoi. De fiecare dată, tatăl o lăsa mai întâi pe ea să termine şi apoi mânca el ce mai rămânea. Era prea mică să-şi dea seama că tatăl aştepta ca ea să se sature, sau să-şi dea seama că la ei în casă nu se prea gătea. Mâncau mai mult uscăturile aduse de tată de la alimentara în fiecare zi când venea de la muncă. Doar duminica, tatăl, altminteri nu prea priceput în ale bucătăriei, gătea mai ales câte o ciorbă. Erau numai ei doi. De fapt, era singură, cât tatăl era plecat la muncă, ocupată să-şi facă lecţiile şi mai puţin să se joace cu copiii de vârsta ei, pentru că nu prea o primeau printre ei. Dar la vremea aceea nu înţelegea de ce. A înlocuit joaca împreună cu copiii, cu cititul. Îşi aminteşte că în căsuţa în care locuia cu tatăl, erau destule cărţi. Le-a luat la rând, fără să o îndrume cineva. Pe unele le-a înţeles. Pe altele, nu. În multe dintre ele regăsea versurile pe care i le spunea tatăl, în loc de poveşti, înainte de culcare. Într-o seară, tatăl nu a mai venit acasă. Nici să aducă de mâncare, ca de fiecare dată, nici să-i mai spună poezii înainte să adoarmă. Nu a mai venit, pur şi simplu. Se înnoptase bine când au apărut nişte oameni, femei şi bărbaţi, nu-i cunoştea, nu-i mai văzuse până atunci. Aveau feţele triste. O secvenţă de atunci şi-o aduce foarte bine aminte: o femeie mai în vârstă a luat-o de mână şi a clătinat din cap, zicând: „Biata copilă. Ce te-o mai aştepta de-acum încolo.”?

Şi aşa a ajuns la orfelinat. Rude nu avea, sau nu ştia să aibă, pentru că niciodată nimeni nu-i vizita şi nici ei nu se duceau nicăieri în vizită. Ceva mai târziu a aflat că şi casa în care locuia cu tatăl, nu era a lor. Stăteau cu chirie. Avuseseră o căsuţă, dar tatăl fusese nevoit să o vândă, pentru că avea nevoie disperată de bani, în încercarea disperată de a-i salva mama de boala cruntă care până la urmă a răpus-o.

A rămas în orfelinat, cu două mari averi: cele câteva cărţi ca nişte comori, lăsate de tată şi dragostea pentru citit, pe care tot de al el o deprinsese. În rest, viaţa de la orfelinat, învăluită în toate tristeţile pământului care se pot abate asupra unui copil care abia de învăţase să citească şi să scrie. Cărţile şi dragostea pentru citit au ajutat-o să treacă peste toate aceste tristeţi şi greutăţi. În colţul ei din dormitorul comun, comoara cărţilor începuse să sporească. I se dusese vestea că stătea mult şi citea, aşa că îngrijitorii, dar şi profesorii de la şcoală, îi mai dăruiau din când în când câte o carte. Când a mai crescut puţin, cineva, nu-şi mai aminteşte exact cine, cineva din personalul de la orfelinat, i-a spus în mare taină de ce ajunsese acolo. Tatăl avusese un accident la muncă. Fusese dus degrabă de colegi la spital, dar fusese degeaba. O lăsase singură pe lume. Încet-încet, o dată cu trecerea timpului, şi trăsăturile chipului tatălui începuseră să se estompeze. Şi asta nu voia să se întâmple, pentru că astfel chiar ar fi rămas singură pe lume. Nici măcar cu amintirea părintelui pe care îl cunoscuse. Şi, pentru a nu-l uita, a început să facă ce ştia că-i plăcea lui mai mult. Să scrie versuri. Prima poezie pe care a scris-o însă, nu i-a dedicat-o lui, ci mamei, de care nu-şi mai amintea deloc. Nici nu avea cum, pentru că era prea mică atunci când rămăsese fără ea. A scris-o mamei, cerându-i iertare în gând tatălui. După aceea, i-a scris şi lui una, ca să-i treacă supărarea. Apoi a început să scrie mai mult, şi mai mult.

Din când în când, un astfel de copil lovit crunt de soartă, are şi câte o zi luminoasă în viaţa lui. Pentru Iulia Biriş, ziua aceea luminoasă a fost cea în care, dusă la un concurs de poezie, l-a câştigat. Versurile ei au fost remarcate de juriu şi în scurt timp, cu sprijinul unor oameni cu suflet, i-a fost publicat primul volum de versuri. Dragostea pentru citit şi dragostea pentru scris primeau o primă răsplată.

Au trecut câţiva ani de-atunci şi Iulia Biriş, copilul-poet premiat şi cu un volum de versuri publicat a devenit adolescentă şi a trebuit, ca orice adolescent responsabil, să se gândească şi la ce ar vrea să facă în viaţă.

Paradoxal, nu a ales calea literelor, pe care deja începuse să meargă şi, poate i-ar fi fost mai uşor să meargă pe ea. Îşi descoperise o altă însuşire: dorinţa de a ajunta oamenii. O dorinţă izvorâtă din lipsurile pe care le îndurase ea toată viaţa. Şi-a dorit să devină psiholog, convinsă fiind că aşa va putea să-şi ajute cel mai bine semenii. Şi, a realizat ceea ce puţini copii care au crescut la orfelinat realizează: a dat admitere şi a intrat la facultate. La Psihologie. Acolo unde şi-a dorit. Când va termina, nu vrea să devină un psiholog „clasic”, adică să-şi deschidă un cabinet particular sau să lucreze angajată într-unul. Vrea să meargă să lucreze psiholog la un penitenciar. Este convinsă că, având ea însăşi experienţa de lipsuri în spate, izolarea, lipsa căldurii unui cămin, la care se vor adăuga cunoştinţele căpătate în şcoală, va putea mult mai bine să-i ajute pe acei oameni încarceraţi, aşa cum fusese şi ea închisă în orfelinat. Care, este sigură, au nevoie de ajutor mai mult decât nişte oameni liberi. Şi ar trebui să-l primească de la un psiholog, şi el „neobişnuit”.

Iulia Biriş a trecut de adolescenţă. Învaţă pentru facultate şi scrie poezii. Dar viaţa o pândeşte să o lovească din nou. Mai exact, legea din România. Iulia Biriş, conform legii, în scurt timp nu va mai avea voie să fie găzduită în orfelinat. Va trebui să-l părăsească. Să iasă, cu mănunchiul de cărţi şi de cursuri ca singură bogăţie în bagaje, în stradă. Iulia Biriş nu are unde se duce. Nu are rude. Sau, cel puţin, nu-i sunt cunoscute. Deocamdată, nici nu-şi poate închiria un acoperiş deasupra capului. Banii pe care i-ar putea câştiga muncind, abia de i-ar ajunge pentru a se întreţine şi pentru facultate.

Fundaţia caritabilă „Maria Ionaşcu” vă cheamă să nu o lăsăm pe Iulia Biriş, poeta care vrea să devină psiholog pentru a-i ajuta pe cei aflaţi la o mare cumpănă a vieţii, pe drumuri. Să strângem, de la fiecare om cu inima bună, din cât poate să doneze, o sumă din care să-i cumpărăm Iuliei Biriş un acoperiş deasupra capului. O căsuţă sau un apartament de bloc, cât de modeste.

Pentru ca drumul pe care a pornit singură, fără ajutorul nimănui, să nu-i fie întrerupt de nenorocirile care îl pândesc pe orice tânăr care iese din orfelinat într-o lume care nu are să-i ofere nimic altceva decât droguri, prostituţie, trafic de carne vie, hoţie, violenţă. A reuşit să treacă şi să învingă toate acestea până acum, cu ajutorul îngrijitorilor de la orfelinat.

Acum, pentru a le învinge definitiv şi a porni pe drumul pe care şi l-a ales în viaţă, are nevoie de ajutorul nostru. Cât de mic. Pentru că aşa cum marea este alcătuiă din picături, aşa şi în cazul Iuliei Biriş, o contribuţie cât de mică este picătura care poate alcătui marea: acoperişul pe care îl merită.

Fundaţia caritabilă „Maria Ionaşcu” vă invită, în cadrul acţiunii „O casă pentru Iulia Biriş” să donaţi cât puteţi si vă lasă inima, în contul: (şi aici vă rog să adăugaţi cum şi unde se poate donat)