România a pierdut la CEDO - Statul trebuia să despăgubească proprietarii care nu şi-au putut exploata pădurile declarate zone naturale protejate

Postat la: 30.11.2023 - 09:43

Statul român trebuie să le plătească despăgubiri unor asociaţii de proprietari forestieri cărora le-a interzis exploatarea pădurilor lor în urma includerii acestora în reţeaua protejată Natura 2000, dar cărora nu le-a acordat ulterior ajutoarele compensatorii datorate, se arată într-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), conform unui comunicat publicat marţi pe site-ul instituţiei.
În hotărârea CEDO, judecătorii constată că România a încălcat articolul 1 (protecţia proprietăţii) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Cazul priveşte două asociaţii de proprietari de păduri care au reclamat faptul că nu au obţinut despăgubiri, în pofida unui drept recunoscut de lege, pentru a le fi compensată imposibilitatea de a-şi exploata pădurile din cauza clasificării acestora drept zone naturale protejate în cadrul reţele europene Natura 2000.

Reclamanţii sunt două asociaţii de coproprietari indivizi de păduri montane, Obştea de Pădure Porceni Pleşa (făcând parte din Parcul naţional Defileul Jiului) şi Composesoratul Piciorul Bătrân Banciu din Recea.

Curtea a constatat că, la peste 10 ani de la decizia Comisiei Europene favorabilă acordării de ajutoare de stat persoanelor fizice sau juridice deţinătoare de păduri în interiorul siturilor Natura 2000, proiectul de decizie privind normele metodologice pentru acordarea ajutoarelor compensatorii de stat încă nu a fost publicat şi că celor două asociaţii nu le-au fost făcute niciun fel de plăţi pentru perioadele reclamate de fiecare (anul 2013, respectiv anii 2010-2014).

Deşi erau lovite de interdicţia legală de a-şi exploata pădurile, asociaţiile reclamante au asigurat pe speze proprii, în aceste perioade, întreţinerea lor obligatorie.

Potrivit hotărârii de marţi a Curţii, România este obligată să acorde primei asociaţii reclamante 261.000 de euro ca despăgubiri materiale, 2.000 de euro pentru daune morale şi 1.000 de euro pentru cheltuieli de judecată, iar celei de-a doua asociaţii, 85.393 de euro ca despăgubiri materiale, 10.000 de euro ca daune morale şi 2.680 de euro pentru cheltuieli de judecată.

COMUNICATUL CEDO
Faptele principale
Reclamanții sunt două persoane juridice înregistrate în conformitate cu legislația română, asociații de proprietari de păduri montane cu proprietate comunală, Obștea de Pădure Porceni Pleșa, cu sediul în Pleșa, și Composesoratul Piciorul Bătrân Banciu, cu sediul în Recea.

Prima asociație reclamantă deține titluri de proprietate asupra unei păduri de 3.636,43 ha situate în Pleșa, în Munții Carpați, din care 2.407,43 ha, situate în defileul Jiului și aflate în Parcul Național Defileul Jiului, au fost desemnate în 2005 ca arie naturală protejată.

Cea de-a doua asociație reclamantă deține titluri de proprietate pentru o pădure de 429 ha, situată tot în Carpați, în Recea, din care 258,4 ha și, ulterior, o parcelă mai mare de 358,7 ha, au fost desemnate în 2005 și, respectiv, 2008 ca arii naturale protejate.

Aceste parcele de teren au fost incluse în rețeaua "Natura 2000", care reunește, prin intermediul statelor membre ale Uniunii Europene, situri importante pentru patrimoniul natural, datorită faunei și florei excepționale pe care le conțin.

În conformitate cu dispozițiile aplicabile, proprietarii de suprafețe forestiere clasificate erau responsabili pentru întreținerea pădurilor, dar nu puteau să le folosească în niciun fel. În conformitate cu Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, aceștia aveau dreptul, ca despăgubire, la plăți compensatorii.

În urma clasificării suprafețelor forestiere care le aparțineau, cele două asociații reclamante au încheiat contracte de întreținere, pe cheltuiala lor, cu direcțiile regionale de silvicultură pentru pădurile respective.

Prima asociație reclamantă a introdus o primă acțiune în instanță, care a avut ca rezultat o hotărâre definitivă a Curții de Apel Craiova, pronunțată la 8 noiembrie 2013, prin care a acordat despăgubirile datorate de stat pentru anul 2012. De asemenea, aceasta a inițiat o procedură administrativă preliminară, în cadrul căreia a fost informată că avea dreptul la o despăgubire pentru anul 2013, al cărei cuantum a fost precizat și care corespundea în mare parte valorii lemnului pe care nu a putut să îl recolteze în 2013.

La 14 mai 2014, prima asociație reclamantă a introdus o acțiune administrativă împotriva Ministerului responsabil cu mediul, în cadrul căreia a solicitat suma care i se cuvenea pentru anul 2013 ca despăgubire pentru clasificarea pădurilor sale. Ministerul s-a opus, motivând că Guvernul nu adoptase încă hotărârea administrativă privind "metodologia" care reglementează procedura de punere în aplicare a dispozițiilor privind compensațiile prevăzute de Legea nr. 46/2008.

Printr-o hotărâre din 5 septembrie 2014, Curtea de Apel Craiova a dat dreptate asociației reclamante, considerând că neadoptarea de către Guvern a hotărârii relevante nu a fost suficientă pentru a justifica refuzul de a acorda compensația solicitată.

Ministerul a formulat recurs pe motive de drept. Printr-o hotărâre definitivă din 3 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis acest recurs și a respins cererea de despăgubire a asociației reclamante.

Cea de-a doua asociație reclamantă a inițiat o procedură administrativă preliminară, în cadrul căreia a fost notificată, la 30 septembrie 2015, că avea dreptul, la o anumită sumă cu titlu de despăgubire, care corespundea, în esență, valorii lemnului care nu fusese exploatat. Printr-o acțiune introdusă la 17 noiembrie 2015, aceasta a solicitat sumele compensatorii care i se datorau pentru anii 2010-2014.

Printr-o hotărâre din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, confirmând hotărârea pronunțată în primă instanță, a respins cererea pe motiv că, în pofida acordului Comisiei Europene din 19 iulie 2012 de validare a sistemului de compensare, Guvernul nu adoptase încă metodologia de acordare a despăgubirilor.

Decizia Curții
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Curtea a observat că plângerea reclamanților nu se referea la faptul că statul a acționat într-un anumit mod, ci la faptul că nu a acționat, în special prin faptul că nu a adoptat un set de norme metodologice pentru acordarea despăgubirilor la care aveau dreptul.

În speță, nu exista niciun dubiu cu privire la existența unei legături de cauzalitate între întârzierea adoptării legislației, imputabilă statului, și neplata despăgubirilor către asociațiile reclamante pentru faptul că acestea nu au putut să își folosească pădurile, care fuseseră clasificate ca zone protejate Natura 2000. Neadoptarea și nepublicarea de către Guvern a metodologiei necesare pentru acordarea despăgubirilor la care aveau dreptul asociațiile reclamante ar putea fi considerată ca o ingerință în exercitarea efectivă a dreptului protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 sau ca o neasigurare a exercitării acestui drept.

Curtea a reținut, în primul rând, că Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic și Regulamentul Guvernului nr. 14 din 29 ianuarie 2010 privind măsurile financiare aferente ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010, care erau încă în vigoare până în prezent, impuneau ca "ajutoarele de stat autorizate" să fie acordate în ceea ce privește plățile legate de desemnarea siturilor Natura 2000.

Din observațiile Guvernului și din Decizia C(2012) 5166 final/19.07.2012 a Comisiei Europene reiese că un proiect de hotărâre de guvern care stabilește normele metodologice de acordare a ajutoarelor de stat pentru compensarea valorii lemnului care nu a fost recoltat de către proprietarii de păduri din cauza reglementărilor administrative privind protecția pădurilor și a costurilor gestionării durabile a pădurilor a fost prezentat Comisiei Europene și validat de aceasta.

Curtea a constatat că, până în prezent, la mai mult de zece ani de la decizia Comisiei Europene, proiectul de decizie de stabilire a metodologiei de acordare a ajutorului de stat compensatoriu nu fusese încă publicat și că nu fusese efectuată nicio plată către primul reclamant pentru anul 2013 și nici către cel de-al doilea reclamant pentru perioada 2010-2014. Deși erau supuse interdicției legale de utilizare a pădurilor lor din cauza desemnării acestora ca arii naturale protejate, asociațiile reclamante au respectat, pe cheltuiala lor, obligația de a le întreține.

În consecință, Curtea a considerat că omisiunea prelungită a statului în ceea ce privește adoptarea și publicarea metodologiei de acordare a ajutoarelor de stat suplimentare a zădărnicit punerea în aplicare a Regulamentului nr. 14 din 29 ianuarie 2010 privind măsurile financiare aferente ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu 2010 și a articolului 99 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. Aceasta a concluzionat că cerința de legalitate nu a fost respectată.

După ce a constatat că intervenția contestată nu a fost "legală", în sensul jurisprudenței sale, și nu a urmărit un scop legitim, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Satisfacția echitabilă (articolul 41)
Curtea a hotărât că România trebuia să plătească primului reclamant 261.000 de euro (EUR) cu titlu de daune materiale, 2.000 de euro cu titlu de daune morale și 1.000 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli; și să plătească celui de-al doilea reclamant 85.393 de euro cu titlu de daune materiale, 10.000 de euro cu titlu de daune morale și 2.680 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli. Sumele acordate cu titlu de prejudiciu moral nu au fost contestate, după ce au fost stabilite de autoritățile administrative competente în cadrul comunicărilor cu reclamanții. Acestea corespundeau sumelor de despăgubire plătibile pentru anul 2013, în cazul primului reclamant, și pentru perioada 2010-2014, în cazul celui de-al doilea reclamant.

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu