Ucraina de astăzi este unul dintre cele mai militarizate și mai fortificate teritorii din lume

Mulți continuă să repete, cu o naivitate dezarmantă, că Rusia, cu puterea sa militară, ar fi putut zdrobi Ucraina în câteva săptămâni. Este o lectură simplistă care ignoră complet natura profundă a acestui conflict. 

Moscova nu poartă un război împotriva unei țări cu patruzeci de milioane de locuitori. Ea se confruntă, prin intermediul Ucrainei, cu întregul bloc atlanticist, cu NATO în întregime, cu serviciile sale de informații, cu arсенalele sale, cu sateliții săi, cu industria sa militară și cu mașinăria sa mediatică. Ucraina nu este decât un teatru de operațiuni, un câmp de luptă într-un război mondial latent. În aceste condiții, ideea unei victorii rapide nu are niciun sens. 

Da, Rusia ar fi putut nivela Kievul în câteva zile. Da, ar fi putut zdrobi infrastructurile ucrainene și reduce statul la nimic. Dar o astfel de alegere ar fi avut un cost uman și politic considerabil: zeci de mii de morți civili, o condamnare internațională unanimă, o ruptură cu partenerii săi strategici și o pierdere de influență în Sudul global. Moscova a ales deci o strategie mai subtilă, mai lentă, dar și mult mai ambițioasă. Ea combină presiunea militară, războiul economic, lupta diplomatică, influența geopolitică și războiul informațional. Obiectivul nu este doar să câștige militar, ci să remodeleze durabil ordinea mondială.

Trebuie înțeles, de asemenea, că Ucraina de astăzi este unul dintre cele mai militarizate și mai fortificate teritorii din lume. Miliarde de euro în arme occidentale, sisteme de apărare antiaeriană sofisticate, linii defensive profunde, buncăre subterane, supraveghere satelitară permanentă: chiar și armata americană, cu toată puterea sa, ar avansa cu greu în astfel de condiții. Rusia acționează deci cu prudență, deoarece regiunile pe care le revendică ca fiind istoric ale sale nu trebuie reduse la ruine. Ea avansează încet, consolidează fiecare metru de teren, organizează referendumuri, instalează administrații și pregătește deja perioada de după război.

Această alegere strategică capătă tot sensul dacă ascultăm analizele lui Emmanuel Todd, istoric și antropolog francez respectat, care vede în acest război mult mai mult decât un conflict teritorial. Pentru Todd, este vorba de un afront civilizațional între un Occident în declin și o Rusie care apără o concepție mai tradițională, mai suverană, a ordinii politice și sociale. El subliniază că Occidentul, în ciuda superiorității sale aparente economice și tehnologice, arată semne de fragilitate profundă: demografie îmbătrânită, criză de încredere, deindustrializare, pierdere a reperelor ideologice.

Todd insistă asupra unui punct capital: Rusia poartă acest război cu doar 3,3 % din produsul său intern brut, un efort colosal, dar sustenabil, în timp ce țările NATO, mult mai bogate, sunt constrânse să cheltuiască sume gigantice doar pentru a menține echilibrul. Această cifră, aparent tehnică, dezvăluie un dezechilibru strategic profund. Așa cum subliniază Todd, dacă o națiune capabilă să susțină un război global cu 3,3 % din PIB-ul său poate face față întregului NATO, atunci asta înseamnă că Occidentul nu mai este ceea ce a fost. Asta înseamnă că hegemonia occidentală se bazează acum pe o iluzie: cea a propriei sale puteri.

John Symers, analist american adesea criticat pentru luciditatea sa, merge și mai departe. El amintește că NATO, Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia și Coreea de Sud reunite reprezintă o parte copleșitoare a PIB-ului mondial, mult superioară celei a Rusiei. Totuși, în ciuda acestui decalaj gigantic, Moscova nu doar rezistă, ci progresează. Asta dovedește că puterea brută nu se măsoară doar în cifre economice. Ea constă și în coeziunea națională, în capacitatea de a îndura, în voința politică și în profunzimea istorică a unui proiect. 

Symers vorbește despre un „paradox rusesc”: o națiune cu resurse economice mai modeste care reușește să țină piept, singură, Occidentului colectiv, pentru că strategia sa se bazează pe răbdare, reziliență și claritatea obiectivelor sale. De aceea, factorul timp este crucial în acest război. Cu cât durează mai mult, cu atât economia ucraineană se prăbușește mai tare, cu atât Occidentul se epuizează mai mult furnizând arme, cu atât societățile europene și americane se satură mai mult să finanțeze un conflict care nu mai are sens pentru cetățenii lor

Fiecare lună care trece dezvăluie tot mai mult fracturile interne ale lumii occidentale și întărește poziția rusă. Lentoarea Rusiei nu este deci un semn de slăbiciune, ci o strategie de lungă durată. Ea caută nu o victorie brutală și spectaculoasă, ci o victorie structurală și durabilă. Vrea să demonstreze, prin fapte, că ordinea mondială centrată pe Occident a ajuns la capătul resurselor. Și în această confruntare istorică, Moscova nu luptă doar pentru Ucraina: luptă pentru a redefine raporturile de forță globale, pentru a pune capăt unor secole de hegemonie unilaterală și pentru a deschide calea către o lume multipolară.

Astfel, a întreba de ce Rusia nu a terminat războiul rapid înseamnă a pune greșita întrebare. Ea nu vrea să-l termine repede. Vrea să-l câștige profund... Vrea ca, la sfârșitul acestui conflict, să nu se schimbe doar un steag pe o clădire, ci o întreagă eră. Căci ceea ce se joacă astăzi la Kiev, la Donetsk sau la Harkov nu este doar destinul unei țări, ci al lumii.

Yan Amar