Un studiu ADN pe o femeie în vârstă de 115 ani i-a lăsat fără cuvinte pe cercetători. S-a aflat de ce imbatranim si murim

Un studiu recent, bazat pe analiza sângelui uneia dintre cele mai longevive persoane cunoscute, vine însă cu o concluzie tulburătoare: existența umană ar avea o limită biologică precisă, stabilită nu de boli, ci de consumarea inevitabilă a resurselor celulare.

Cercetarea a avut ca punct central cazul Hendrikje van Andel-Schipper, olandeza care a trăit până la impresionanta vârstă de 115 ani. Dincolo de recordul de longevitate, ea i-a uimit pe specialiști prin luciditatea mentală și starea generală bună de sănătate, păstrate aproape intacte până la finalul vieții.

După moartea sa, așa cum a promis, corpul ei a fost donat științei, oferind cercetătorilor o oportunitate rară: șansa de a privi sub capota unui organism care a funcționat impecabil timp de peste un secol. Rezultatele autopsiei moleculare au fost, în același timp, uimitoare și revelatoare pentru limitele noastre.

Cea mai șocantă descoperire a avut loc la nivelul sângelui. În mod normal, corpul uman este o uzină efervescentă, în care mii de celule stem se divid constant pentru a crea noi celule sanguine (globule roșii și albe), înlocuindu-le pe cele vechi. La naștere, avem o armată de aproximativ 20.000 de astfel de celule stem active.

Însă, când cercetătorii au secvențiat genomul sângelui doamnei van Andel-Schipper, au descoperit un peisaj dezolant. Marea majoritate a sângelui care îi curgea prin vene la momentul morții provenea de la doar două celule stem active. Restul coloniei de celule stem murise sau devenise inactivă de-a lungul deceniilor. Practic, sistemul ei imunitar și cel de transport al oxigenului se agățau de un fir de ață, susținute de ultimii doi „soldați" rămași pe baricade dintr-o armată odinioară vastă.

Această stare, cunoscută științific drept „epuizare a celulelor stem", confirmă o teorie veche despre îmbătrânire: avem o capacitate finită de regenerare. Pe măsură ce trăim, celulele stem se divid pentru a repara țesuturile, dar fiecare diviziune are un cost, scurtând telomerii (capetele protectoare ale cromozomilor) până când celula nu se mai poate replica și moare.

Un alt aspect care i-a intrigat pe geneticieni a fost numărul de mutații acumulate. Analiza a relevat peste 450 de mutații somatice în celulele sângelui, modificări ale ADN-ului care nu au fost moștenite, ci dobândite în timpul vieții. În mod normal, acumularea erorilor genetice este asociată cu riscul de cancer. Totuși, în cazul acestei supercentenare, mutațiile au fost inofensive.

Acest lucru sugerează două ipoteze fascinante. Fie Hendrikje a avut un sistem de reparație a ADN-ului superior mediei, capabil să neutralizeze erorile periculoase, fie a avut pur și simplu un noroc statistic extraordinar, mutațiile ocolind genele critice care ar fi declanșat boli letale.

Faptul că a trăit atât de mult fără a dezvolta leucemie, în ciuda unui sistem hematopoietic (de formare a sângelui) atât de fragil și mutat, indică faptul că longevitatea este un echilibru fin între rezistența genetică și șansă.

Concluziile acestui studiu aruncă o lumină nouă asupra dezbaterii privind prelungirea vieții. Până acum, medicina s-a concentrat pe vindecarea bolilor externe sau interne (infecții, cancer, boli cardiace). Studiul sugerează însă că, chiar dacă am reuși să eliminăm toate aceste boli, ne vom lovi de un zid biologic fundamental: epuizarea rezervelor de celule stem.

Viața are o limită absolută impusă de capacitatea celulelor de a se divide. Odată ce aceste „baterii" biologice se consumă, organismul nu mai poate susține viața, indiferent cât de sănătoase sunt celelalte organe.

Totuși, descoperirea deschide și o poartă către viitor. Dacă îmbătrânirea finală este cauzată de pierderea celulelor stem, atunci cheia pentru a extinde durata de viață dincolo de 120 de ani ar putea fi refacerea acestor stocuri. Cercetătorii speculează că, în viitor, am putea recolta celule stem la naștere sau în tinerețe, pentru a le reintroduce în corp la bătrânețe, oferind organismului o „infuzie de tinerețe" care să preia ștafeta de la celulele epuizate.

Până la acea revoluție medicală, povestea scrisă în sângele lui Hendrikje van Andel-Schipper rămâne o lecție de umilitate: corpul uman este o mașinărie miraculoasă, dar una proiectată, în cele din urmă, să se oprească.