Cum a ajuns PIB-ul „la mâna" serviciilor

Tomas Pichetty, în celebra lui carte „Capitalul în secolul XXI", ne-a avertizat că rareori în vremurile noastre vom mai întâlni creşteri de PIB care să urce mai sus de cinci procente. Cartea a apărut în Franţa în 2013, şi a fost tradusă în acelaşi an în Statele Unite ale Americii, unde a făcut vâlvă. Predicţia economistului francez avea să fie confirmată în toată lumea, inclusiv în Japonia şi în China, ţări ce nu se vor mai întâlni cu creşterile lor economice ieşite din comun din anii 1980 şi respectiv 1990.

Peste doi ani, în 2015, cartea a apărut şi în România. Criza trecuse. Iar saltul robust al creşterii economice din 2014 faţă de 2013, invocat în dezbaterile din mass-media şi din cercurile academice, a aprins speranţa în reluarea ciclului de dinainte de criză. PIB-ul României însă, ce urcase atunci până aproape de dublul limitei indicate de Pichetty, nu a mai avut şansa unui astfel de record. Rezultatul din 2014 a fost o excepţie datorată apăsării puternice pe accelerator după ce, în 2013, creşterea economică a fost la un singur pas de zero. Cum o excepţie a fost şi creşterea din 2017, cu un salt în stilul anilor 1970, impulsionat de sporurile salariale din sectorul bugetar. Dincolo de aceste excepţii, creşterile PIB-ului s-au înşirat sub linia de cinci procente, în România şi în toată Uniunea Europeană, în Statele Unite ale Americii şi în multe alte locuri de pe planetă

Fără îndoială, între principalele cauze ale acestei plafonări s-au înscris, începând din primăvara lui 2020, criza sănătăţii publice şi cea a relaţiilor sociale izbucnite sub impactul pandemiei, criza energetică globală, criza geopolitică globală provocată de războiul din Ucraina şi recent de războiul din Orientul Mijlociu. Prima a provocat recesiunile din anul 2020, a doua inflaţia globală, a treia a agravat-o a şi... ce-o mai urma.

Suferinţe au mai fost provocate, în vestul Europei şi în Statele Unite ale Americii, de combinaţia nefastă între încetinirea creşterii economice si deflaţia din 2020. Băncile centrale din aceste zone au deschis până la refuz robinetele cu bani ieftini, susţinuţi cu dobânzi de referinţă coborâte până la zero. În ce scop? Pentru a stimula în forţă producţia de „mărfuri alimentare", de „mărfuri nealimentare" şi de „servicii", cum sunt contabilizate în statistici. Iar cuvântul preferat de statisticieni era „relansarea".

Şi au mai fost... lecţiile greşit interpretate ale istoriei! Cele legate de ciclurile economice! Câştigase teren concepţia că, într-un timp mai îndelungat, economiile din aceste zone pot să fie relansate fără să se împiedice de ciclurile inflaţiei. Vestul Europei şi Statele Unite ale Americii au crezut că timpul ce a trecut de la stagflaţia provocată de crizele petrolului, din anii 1970, si până în decembrie 2020 le-au confirmat ipoteza. Iluzie! Decorul global s-a schimbat repede. Mult prea repede. N-a trecut un an şi deflaţia s-a transformat în inflaţie. Şi, de asemenea, o altă ipoteză a devenit prea repede dominantă. Din care s-a desprins o îndoială: „Va mai fi posibilă relansarea economică dacă vor fi închise robinetele cu bani ieftini?"... Teama cea mai mare era legată de posibila neşansă că va fi nevoie să fie deschise alte robinete, cu bani scumpi, susţinuţi de dobânzi de referinţă în creştere! Pentru a calma inflaţia!... Rezervele Federale în SUA şi Banca Centrală Europeană au sperat într-o şansă: aceea că misiunea lor va fi să sprijine doar relansarea creşterii economice, fiindcă de calmarea inflaţiei se va ocupa... „timpul care trece". Inflaţia fiind considerată „temporară". Treptat, au „îndulcit" teza. Au lăsat să se înţeleagă, fără să spună deschis, că relansarea creşterii economice este o problemă mult mai greu de rezolvat decât domolirea inflaţiei. Pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la soluţia bună: rata dobânzii de politică monetară să se înscrie pe acea traiectorie care să asigure calmarea inflaţiei şi evitarea recesiunilor. Concomitent. Nota bene: evitarea recesiunilor şi nu proiecţii ale PIB-ului care să tindă spre rate de peste cinci procente!

Dacă privim tabloul „desenat" de Eurostat în 12 octombrie, cu creşterile economice din Uniunea Europeană pentru trimestrul doi al acestui an, vom avea dovada. Cea mai mare viteză de înaintare este de 2,9 la sută. A obţinut-o Lituania, într-un un efort de îndreptare, după o recesiune de două trimestre. Pe locul doi, la mare distanţă, e Slovenia. Locul trei este ocupat de Grecia iar locul patru este împărţit între Croaţia şi Malta.

Locul cinci este al României. Creşterea: plus 0,9 la sută.

Şi mai departe? Patru ţări sunt în recesiune iar şapte au „creştere negativă", sub zero deci. Alte trei se menţin pe linia de avarie, cu „creştere zero", între ele fiind şi Germania, care a reuşit să urce până la zero... din recesiune. Zero fiind şi media generală a Uniunii Europene. Şapte ţări au creşteri plus de la 0,2 la 0,7 la sută, între care Franţa, Finlanda, Spania şi Irlanda.

PIB-ul României, în primele două trimestre din 2023, şi-a continuat creşterea deşi s-a situat sub rezultatele din anii precedenţi. Iar locul cinci, din tabloul european, este foarte bun. Da, Statistica a comunicat, în octombrie, doar rezultatele din trimestrul al doilea. Pentru trimestrul al treilea, prima serie de rezultate, din cele trei ce urmează a fi calculate şi comunicate, va veni în 14 noiembrie. Asta-i particularitatea PIB-ului, nu doar la noi ci pretutindeni în lume, sunt milioane şi milioane de calcule de făcut şi din această cauză rezultatele sunt cunoscute cu mult timp după ce valoarea adăugată a fost produsă în realitate. Este notorie păţania unei mari bănci centrale, care în august 2008 s-a aventurat să susţină că în trimestrul al doilea recesiunea a fost evitată, fiind însă contrazisă după câteva zile... de cifrele oficiale.

În 14 noiembrie, când vom primi primele cifre oficiale pentru trimestrul al treilea - care s-a încheiat la...

30 septembrie, dacă vor fi cu semnul plus o recesiune în 2023 va fi imposibilă. Mă întorc însă la acel plus 0,9 din trimestrul al doilea. Merită să reţinem că industria, cu o pondere de 21,6 la sută în formarea PIB-ului, a avut ...o contribuţie negativă la creşterea valorii adăugate. De minus 0,7 procente. Care se scad, deci, nu au cum să se adauge. Ceea ce înseamnă că, în trimestrul al doilea, locul cinci din tabloul european îl datorăm serviciilor. Cu deosebire comerţului cu amănuntul, informaţiilor şi comunicaţiilor, activităţilor profesionale, ştiinţifice şi tehnice, reparaţiilor bunurilor de uz casnic.

Adrian Vasilescu