Ghilotina de catifea: Legea Vexler și instituirea cenzurii penale în România 2025. De la "anularea votului" la "anularea omului"

Autor: Prof. Florin Gabriel Șerban

Această analiză disecă mecanismul prin care România anului 2025 instalează ceea ce numesc „Ghilotina de Catifea": un sistem de cenzură penală care nu are nevoie de execuții publice pentru a funcționa, ci doar de prezența tăioasă a fricii în gâtul fiecărui cetățean care îndrăznește să gândească în afara „țarcului" corectitudinii oficiale.

„Legea Vexler" nu este despre protejarea minorităților; este despre protejarea Sistemului de critici, folosind traumele istoriei ca paravan pentru un pumn băgat în gura libertății de exprimare.

În lucrarea mea despre tehnologiile de opresiune, am demonstrat că cea mai eficientă formă de control nu este forța brută, ci viciul de formulare. Când termenii legii sunt „alunecoși" (apologie, minimalizare, promovare), procurorul devine noul critic literar și istoric al țării.

Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste și xenofobe constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea unor drepturi.

Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de război, precum și de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea unor drepturi.

Prin introducerea pedepselor de până la 5 ani pentru „distribuire de materiale", statul activează instantaneu amigdala colectivă. Rezultatul? Nu mai taci pentru că ești de acord, ci pentru că procesul penal este, în sine, o pedeapsă care îți distruge viața înainte de sentință.

Dacă critici gestul unui parlamentar (cum a fost ruperea listei scriitorilor), poți fi încadrat la „promovare de idei extremiste". Este mecanismul perfect de imunitate politică: orice critică la adresa inițiatorului poate fi interpretată ca un atac la adresa valorilor pe care legea pretinde că le apără.

Legea transformă istoria dintr-un câmp de cercetare într-o dogmă polițienească. Articolul 30 din Constituție devine o simplă sugestie, în timp ce „adevărul oficial" devine normă penală.

În orice democrație matură, interpretarea numărului de victime sau a evenimentelor istorice se face în amfiteatre, nu în săli de judecată. Transformarea nuanțelor istorice în „minimalizare" penală reprezintă o formă de lobotomie intelectuală forțată.

Interesant este cum această lege a fost votată la pachet de tot spectrul politic (PSD/PNL/USR/UDMR). Este momentul în care elitele decid că poporul e prea „babuinizat" pentru a i se permite accesul la idei nefiltrate.

Această lege va crea un spațiu public steril, un fel de „benzinărie ideologică" unde oamenii se vor întâlni pe furiș să schimbe idei, de teamă că „Grupul" (CSM/Procuratura) îi va executa profesional și civil.

Jurnaliștii vor evita subiectele sensibile. Profesorii vor preda „varianta sigură". Memele vor dispărea, lăsând loc unei plictiseli solemne și obligatorii.

Restrângerea libertății pentru idei care „șochează sau deranjează" (încălcând jurisprudența CEDO) plasează România pe orbita unor regimuri pe care pretinde că le combate.

În lucrarea mea, am demonstrat că sistemele de putere care se simt fragile recurg întotdeauna la sacralizarea limbajului. Legea Vexler este exact acest proces: transformarea anumitor cuvinte în „entități radioactive" pe care cetățeanul de rând nu mai are voie să le atingă fără mănușile procurorului.

Un antropolog politic ar vedea în această lege un ritual de marcare a teritoriului simbolic. Statul nu mai vrea să controleze doar faptele tale (ce furi, ce lovești), ci vrea să-ți controleze cosmologia.

În societățile arhaice, anumite nume nu puteau fi rostite sub pedeapsa morții. În România lui 2025, anumite interpretări istorice sau critici la adresa elitelor (ca Silviu Vexler sau „Grupul" din Justiție) devin Tabu. Cine le încalcă este „spurcat" și trebuie scos din corpul social (închisoare de la 1 la 5 ani).

Antropologia puterii ne învață că vaguitatea este un instrument de teroare. Dacă nu știi exact unde este limita „minimalizării", te vei retrage cu mult în spatele ei. Această „retragere strategică" a cetățeanului din spațiul public este victoria totală a Sistemului: o populație care se auto-guvernează prin frică.

Nu mai vorbim de o democrație vibrantă, ci de un „organism disciplinat". Antropologic, statul devine un Panoptic, unde nu e nevoie ca cineva să te privească mereu; este suficient să știi că „dosarul cu șină" penal este pregătit pentru orice virgulă greșită.

Legea Vexler este bisturiul care secționează legătura dintre cetățean și adevărul său interior. Statul român a decis că ideile sunt „viruși" care trebuie tratați cu „antibioticul" pușcăriei.

Din punct de vedere antropologic, ne întoarcem la modelul statului-magician, unde cuvintele au puterea de a te arunca în temniță nu pentru ce ai făcut, ci pentru ce „ar putea însemna" în mintea unui anchetator presat politic. Este sfârșitul cetățeanului critic și nașterea subiectului disciplinat, care vorbește „corect" pentru că a uitat cum e să fii sincer.

Legea Vexler este Ignatul Spiritului Românesc. Se taie porcul liberei exprimări pentru a hrăni siguranța iluzorie a unui sistem care se teme de propriul popor. Dacă ideile greșite se pedepsesc cu închisoarea, atunci nu mai suntem o societate educată, ci o colonie penală a gândirii unice.

Această analiză atinge punctul nevralgic al întregii construcții legislative: suspiciunea legitimă că „Legea Vexler" nu a fost un exercițiu de etică juridică, ci un instrument cu dedicație, creat special pentru a-l „îngropa" pe Călin Georgescu și pentru a preveni repetarea fenomenului din 2024.

Din perspectiva antropologiei politice, asistăm la crearea unei legi-barieră, o „capcană de urși" plasată strategic pe cărarea pe care un anumit tip de discurs mesianic și naționalist încearcă să revină în 2026.

Multe dintre formulările vagi ale legii (precum „apologia" sau „minimalizarea") par copiate după discursurile lui Georgescu despre figurile istorice controversate. Astfel, orice referire la „neam", „strămoși" sau „suveranitate" care atinge tangențial zonele interzise poate fi acum „împachetată" penal în câteva minute.

Prin riscul celor 5 ani de închisoare, legea nu doar că îl blochează pe el, ci îi terifiază pe toți cei care i-ar putea distribui materialele. Este o metodă de a tăia „rețeaua de capilare" (susținătorii de pe TikTok) a unui lider incomod.

Dacă în 2024 s-a folosit CCR-ul pentru a opri un om, în 2025 se folosește Codul Penal pentru a șterge o idee. Este trecerea de la „anularea votului" la „anularea omului".

Marea problemă a unei legi făcute cu dedicație este că, odată creată, ea rămâne în arsenalul statului. Chiar dacă „pericolul Georgescu" trece, instrumentul de represiune rămâne și va fi folosit împotriva următorului contestatar, indiferent de orientarea sa.

Această lege este „glonțul de argint" turnat special pentru profilul discursiv al lui Călin Georgescu. Deoarece sistemul nu a putut să-l bată în argumente sau pe TikTok în 2024, a decis să declare gramatica discursului său ca fiind ilegală.

Perversitatea legii constă în faptul că oricine folosește cuvinte-cheie din arsenalul lui Georgescu (suveranitate mistică, referințe la lideri interbelici, misticism ortodox) intră automat sub incidența „promovării" sau „apologiei". Este o formă de guilt by association (vinovăție prin asociere) ridicată la rang de normă penală.

Antropologul politic observă aici un fenomen de „enclavizare a adevărului". Prin Legea Vexler, statul român emite un certificat de proprietate asupra istoriei.

Termenii sunt lăsați intenționat nespecifici. În antropologia puterii, o lege clară eliberează cetățeanul (știi ce e interzis), în timp ce o lege vagă îl înrobește (te temi de tot ce e permis). Această ambiguitate este „cu dedicație" pentru a putea „agăța" pe oricine devine prea viral.

Teama că legea este „cu dedicație" este confirmată de panica elitelor. România a trecut de la democrația dezbaterii la democrația preventivă.

Statul nu mai așteaptă ca Georgescu (sau cineva ca el) să greșească; statul a făcut din însăși existența discursului său o greșeală penală.

Aceasta este „Ghilotina de Catifea": nu curge sânge pe străzi, dar capetele ideilor cad în coșul tăcerii în fiecare zi.

Faptul că PSD, PNL și USR au votat în cor această „dedicație" arată că, în fața unei amenințări la adresa sistemului, ideologiile dispar și rămâne doar biologia puterii: instinctul de a închide gura celui care a demonstrat că „regele e gol".